ORTOGRAFIA LIMBII ROMANE. PRINCIPIUL MORFOLOGIC

                                                          ORTOGRAFIA LIMBII ROMÂNE

                                                             PRINCIPIUL MORFOLOGIC

 

            Limba scrisă are, în general, un aspect mai îngrijit decât limba vorbită. Caracterul ei relativ, dar şi lipsa interlocutorului creează obligaţia unei exprimări clare şi corecte sub aspect logic, gramatical, dar şi ortografic.

            Ortografia, totalitatea regulilor de scriere corectă a unei limbi, este fonetică atunci când urmăreşte să redea, pe cât posibil, rostirea literară, actuală sau etimologică, atunci când reflectă un stadiu de rostire mai veche, depăşită a cuvintelor. Limba română are o ortografie relativ simplă şi unitară, bazată în esenţă pe principiul fonetic. În stabilirea anumitor reguli de scriere s-a ţinut seama şi de alte principii: principiul silabic, principiul morfologic şi cel sintactic (Fulvia Ciobanu,1977:11 p.).

             Îmbunătăţirea ortografiei se bazează în primul rând pe principiul fonetic, redând pe cât se poate pronunţarea. Aplicarea absolută a principiului fonetic nefiind posibilă, în normele ortografice s-a aplicat în mare măsură şi principiul morfologic de respectare a elementelor constitutive ale cuvântului şi a categoriei morfologice respective, datorită căruia au putut fi înlăturate o serie de inconsecvenţe ale vechii ortografii.

            Conform principiului morfologic, cu ajutorul ortografiei sunt scoase în evidenţă anumite caracteristici ale structurării morfologice a cuvintelor: elementele lor constitutive  (rădăcina sau tema, sufixul, prefixul, desinenţa), clasa de flexiune în care se încadrează cuvintele etc. (Fulvia Ciobanu,1977:12 p.)

            Conform hotărârii Academiei Române, sunetul î este redat în două moduri, după criteriul poziţiei în cuvânt şi după criteriul morfologic. Se scrie â în interiorul cuvintelor, inclusiv în forme ale verbelor de conjugarea a IV-a terminată la infinitiv în –î (coborâi, coborâsem, coborând, coborât) şi în derivate cu sufixe de la cuvintele terminate în –î (chiorâş, hotărâtor, târâtor). Numele de familie se pot scrie în interior cu â sau î , în funcţie de tradiţia familiei, de dorinţa purtătorilor şi de actele de stare civilă (Râpeanu sau Rîpeanu) (DOOM, 2005: XLV).

            Problema scrierii cu ia sau cu ea, care nu se disting în pronunţare, se rezolvă în noua ortografie, pe baza principiului morfologic, prin alternanţele fonetice existente în formele flexionare sau derivatele cuvântului respectiv: se scrie ea când alternează cu e, şi ia când alternează cu ie. Cu privire la această problemă, vechea ortografie nu avea nicio regulă. Inconsecventă, vechea ortografie stabilise scrierea gheată, dar ghiaţă, încheagă, dar chiamă etc. În noile norme ortografice se fixează regula alternanţelor ea/e şi ia/ie, care rezolvă scrierea tuturor cuvintelor din această categorie într-un mod unitar. Se va scrie: gheaţă ca gheată, deoarece formele de plural sunt în ambele cazuri cu e: gheţuri, ghete. Se va scrie cheamă pentru că alternează cu chema, tot aşa cum încheagă alternează cu închega.

            Aceeaşi regulă este valabilă şi în ceea ce priveşte desinenţele verbale –ez şi –esc, respectându-se alternanţele –ez/-ează (efectuez-efectuează), -iez,-iază (deraiez-deraiază),

-esc/-ească (întineresc- întinerească) şi –iesc/-iască (alcătuiesc - alcătuiască).

            Când s-a pus problema alegerii între mai multe forme existente în pronunţare, s-a ales forma cea mai corespunzătoare din punct de vedere morfologic. Se va scrie la indicativ prezent persoana I sg. eu acopăr, descopăr, sufăr, iar la persoana a III-a sg. şi pl. acoperă, descoperă, suferă; la cojunctiv prezent persoana a III-a sg. şi pl. va fi: să acopere, descopere, sufere, stabilindu-se opoziţia generală –ă/-e între indicativ şi conjunctiv.

            Pe baza aceluiaşi principiu morfologic s-a stabilit scrierea verbelor a agrea şi a crea. Rădăcinii în –e (agre-, cre-) i se adaugă desinenţele şi sufixele normale pentru oricare verb de conjugarea I care primeşte desineţa –ez, de pilda a lucra. Se va scrie deci la infinitiv a agrea, a crea, la indicativ prezent agreez, agreezi, agreează, agreăm, agreaţi, agreează; creez, creezi, creează, creăm, creaţi, creează; gerunziul va fi agreând, creând, iar participiul agreat, creat.

            Principiul morfologic a introdus ordinea şi consevenţa necesară şi cu privirea la scrierea sufixelor lexicale acolo unde pronunţarea înşală. De exemplu, simţământ, despărţământ se vor scrie astfel, pentru că sufixul nu poate avea decât forma -ământ (aşezământ, învăţământ etc.) (Mioara Avram, 1987: 55-56 p.).

            La început de cuvânt şi de silabă după vocală se scrie şi se pronunţă eai, eau şi iai, iau: îndoiai, îndoiau, suiai, suiau.

După consoană se scrie şi se pronunţă după aceleaşi reguli ca la ea, ia (urecheai, urecheau, vegheau, beau, şleau vreau; miau) (DOOM, 2005: XLV).

            Una dintre regulile care ilustrează în cea mai mare măsură aplicarea principiului morfologic este regula scrierii lui i, e, a, â, ă, ea după ş, j. Pentru rădăcina cuvintelor s-a stabilit scrierea cu i, e, a, care reprezintă pronunţarea literară, dar în ceea ce priveşte terminaţiile şi sufixele, pe baza principiului morfologic, se vor putea scrie şi literele ă, â, ea, cu ajutorul căreia se păstrează identitatea imaginii grafice a unei serii de desinenţe, sufixe gramaticale şi lexicale.

            Desinenţele, sufixele gramaticale şi lexicale vor avea după ş, j acelaşi aspect ca după toate celelalte consoane, înlăturându-se inconvenienţele vechii ortografii, care nu avea o regulă unitară nici măcar pentru ş, j (se scria greşală, dar oblojeală şi roşeaţă). După ş, j se va scrie –ă la nominativ-acuzativul singular al substantivelor şi adjectivelor de declinarea I: tovarăşă, uşă, chiriaşă, mătuşă, grijă, mlajă, tijă, coajă, fruntaşă, gureşă (ca în studentă, ţară, bună). La plural şi la genitiv-dativul singular se va scrie –e : tovarăşe, chiriaşe, nuntaşe, gureşe, băştinaşe, tije (ca şi studente, bune). Se va scrie –ă la persoana a III-a a indicativului prezent şi perfect simplu: îngroaşă (ca în leagă, toarnă)  şi angajă, furişă, îngrăşă, îngroşă (ca la legă, turnă), dar –e la persoana a III-a a conjunctivului prezent: să îngraşe, să îngroaşe (ca în să lege, să toarne).

            Pluralul substantivelor feminine terminate în –are după ş, j se va scrie cu –ă-, -are alternând cu –ări ca după orice altă consoană : înfăţişare –pl. înfăţişări, angajare – pl. angajări (ca în cântare – pl. cântări).

             La verbe după ş, j se păstrează aspectul desinenţelor –ează, -ească, la fel ca după toate celelalte consoane, se va scrie înfăţişează, aranjează, să sfârşească, să îngrijească, aşa cum se scrie lucrează şi să povestească.

            La femininul adjectivelor formate cu sufixul –esc se va scrie –ească şi după ş, j: tovărăşească (la fel ca prietenească).

            Sufixele –eală,-ean şi –eaţă îşi păstrează şi ele o imagine grafică identică. Se va scrie greşeală şi oblojeală (ca oboseală, ameţeală), ieşean şi clujean  (ca bucureştean), roşeaţă (ca albeaţă).

            Sufixul -ar va avea şi el o grafică unitară: coşar, birjar ca fierar, lemnar. Între sufixele –erie şi –ărie se va face şi în scris distincţia necesară, ţinând seama de faptul că sufixul –ărie e legat de sufixul –ar: bere-berar-berărie, pe când –erie e legat de sufixul –er sau e independent: frizer- frizerie; loterie.

            Gerunziul verbelor de conjugarea I cu rădăcina terminată în ş, j se va scrie cu –înd : înfăţişând, angajând (ca lucrând, umblând). Gerunziul verbelor de conjugarea a IV-a se va scrie şi dupa ş, j, ca după orice altă consoană, -ind: sfârşind, îngrijind (ca povestind, dormind) (Mioara Avram, 1987: 56 p.).

            În interiorul rădăcinii după ş, j se va scrie numai i, e, a, deci: maşină, jilţ; şes, a jelui; şa, şase, şapte, aşază. Unii nu înţeleg de ce se scrie înfăţişează, dar aşază. În înfăţişează întâlnim desinenţa –ează, aceeaşi ca în lucrează, desenează, desinenţă existentă numai la persoana I singular, a II-a singular şi a III-a singular şi plural a indicativului şi conjunctivului prezent (persoana a II-a şi la imperativ), pe când în aşază însăşi rădăcina este aşez şi se menţine la orice formă: aşezăm, aşezaţi, aşezam, aşezasem etc. Conform regulii care stabileşte scrierea cu a, se va scrie aşază, subliniindu-se astfel deosebirea de structură morfologică dintre verbul a aşeza şi verbele a înfăţişa, a furişa etc. Altenanţa este e/a, aceeaşi ca în şed – să şadă .

            Tot astfel se va scrie înşală, deşi scriem greşeală. În greşeală distingen  sufixul –eală, căruia îi menţinem acelaşi aspect grafic ca în oboseală, ameţeală etc. În înşală avem a face cu o alternanţă fonetică în interiorul rădăcinii verbale: eu înşel, el înşală. Aceeaşi este situaţia verbelor a deşerta şi a şedea: eu deşert, el deşartă – să deşarte; eu şed – el şade – să şadă.

            Şi în privinţa pronunţării scrierea şa, ja în rădăcini este cea mai potrivită, deoarece în ţinuturile cu ş, j moi se va putea citi şea, jea fără a fi nevoie de marcarea caracterului moale al consoanelor respective, iar pentru ţinuturile cu ş, j duri ea va reprezenta şi pronunţarea reală.

            Concluzionăm că referitor la scrierea lui i, e, a, â, ă, ea după ş, j în rădăcina cuvintelor nu se poate scrie decât i, e, a, iar în afara rădăcinii se poate scrie şi i, e, a, dar şi â, ă, ea (Mioara Avram, 1987: 57 p.).

             Principiul morfologic a fost aplicat şi în scrierea substantivelor compuse. S-a stabilit scrierea într-un cuvânt a substantivelor în care părţile componente şi-au pierdut individualitatea  morfologică, ceea ce se vede clar în declinare prin faptul că nu se modifică decât ultimul element: bunăstare (genitiv-dativ bunăstării), bunăvoinţă (genitiv-dativ bunăvoinţei), untdelemn (genitiv-dativ untdelemnuri), spre deosebire de: bună-credinţă (genitiv-dativ bunei-credinţe), bună-cuviinţă (genitiv-dativ bunei-cuviinţe), cotă-parte (genitiv-dativ cotei-părţi), rea-credinţă (genitiv-dativ relei-credinţe), rea-voinţă (genitiv-dativ relei-voinţe). Scrierea cuvintelor bunăvoinţă şi rea-voinţă este diferită datorită structurii morfologice diferite.

            Legarea scrierii de criterii gramaticale, referitoare la categoriile morfologice, la formaţia şi la valoarea cuvintelor respective, dă ortografiei un caracter raţional, însuşirea ei depinzând de folosirea conştientă a limbii înseşi, de cunoaşterea gramaticii şi nu de memorarea mecanică a scrierii stabilite oficial pentru fiecare cuvânt în parte (Mioara Avram, 1987: 59p.).

CONFORM DOOM² :

Substantivul

            Norma actuală stabileşte pentru unele substantive că sunt:

-de genul masculin: cireş (pom)/cireşi, căpşun (plantă)/ căpşuni etc;

-de genul feminin: foarfecă/foarfeci, cireaşă (fruct) – cireşi/cireşe, căpşună (fruct)-căpşuni/ căpşune etc;

-de genul neutru: aragaz/aragaze, accept (acord)/-, transperant (stor) /transperante,  maiou/ maiouri etc;

-de genuri diferite în funcţie de sens: anşoa (s.m.: peşte)/ anşoa (s.n. pastă de peşte)/ anşoauri (sortimente), subiecte (s.n. gramaticale)/ subiecţi (s.m. umani) etc;

-de genuri diferite, pentru unele variante literare libere (variante corecte, cu acelaşi sens, dar cu forme diferite): acumulatori/ acumulatoare (auto), basc/ bască (beretă), colind/ colindă (cântec), elemenţi/ elemente (de calorifer) etc;

            Substantivul mass-media este de genul feminin, la genitiv-dativ articulat cu forma  mass-mediei.

            În situaţia denumirilor unor ranguri, funcţii, meserii, considerate masculine, femininul se foloseşte, ca regulă, prin punerea primului substantiv la feminin şi a celui de-al doilea la masculin: doamna deputat, doamna senator, doamna ministru, doamna director general, doamna colonel, doamna inginer, doamna chimist etc. Dintre acestea doar unele substantive se folosesc în alternanţă cu forme proprii de feminin: doctoriţă, profesoară, deputată, senatoare, ingineră etc, altele nu au echivalent feminin: mecanic, pilot, ofiţer, general etc

            Numele proprii de persoană au genul gramatical în acord cu genul natural. Sunt de genul masculin numele persoanelor de sex masculin: Andrei, Amariei, Blaga, Dima, Mircea, Preda, Oancea, Toma, Victor etc, iar de genul feminin numele persoanelor de sex feminin: Adriana, Carmen, Doina, Elena etc. Pentru a face referire la o persoană de sex feminin sau masculin, indiferent de genul gramatical al numelui propriu, se poate folosi asocierea cu un adjectiv pronominal la masculin sau feminin: acest Ionescu/ această Ionescu, acest Adi/ această Adi etc.

            Sunt de genul feminin substantivele proprii inanimate (obiecte neînsufleţite) terminate în –a, -ea, -ia: Antichitatea, Alba Iulia, Balanţa, Bistriţa, Cheia şi de genul neutru cele terminate în –i, -o, -u(l) sau consoană: Bărbuleţu, Bucegi, Bucureşti, Dolj, Făgăraş, Iaşi, Oltul, Moş-Ajun,Orientul Mijlociu, Sfintele Paşti etc. Pentru substantivele terminate în –i se recomandă articularea la singular: Bucureştiul, Iaşul etc

            Apare în discuţie posibilitatea determinării unor asemenea substantive de către adjective care, contextual, indică genul masculin şi/ sau numărul plural: Bucureştiul/ Bucureştii, acest Bucureşti/ aceşti Bucureşti; Bucegiul/ Bucegii, acest Bucegi/ aceşti Bucegi etc.

            Substantivele feminine balama/ balamale, bretea/ bretele, sanda/ sandale, sarma/ sarmale se scriu la singular fără consoana –l, după modelul cafea/cafele (nu balamală, bretelă etc). Alte substantive au la forma de singular această consoană: bretelă (ramificaţie rutieră)/ bretele, caramelă/ caramele, pubelă/ pubele etc.

Sunt corecte doar formele cu –u final ale substantivelor beneficiu, deserviciu, salariu etc.

            Forma corectă a unor substantive feminine neologice este biologă, filologă, pedagogă.

            DOOM² acceptă ca fiind corecte variante literare libere, la singular sau la plural, în conformitate cu uzul actual al limbii: acont/ aconto, aducţie/ aducţiune, amploiat/ amploaiat, anteturi/ antete, apocalips/ apocalipsă, baloturi/ baloţi, boss/ bos, cartilaj/ cartilagiu, chimono/ chimonou, clovn/ claun, cockteil/ cocteil, coperţi/ coperte, corijent/ corigent, dicotomie/ dihotomie, dicţie/ dicţiune, filosofie/ filozofie, frecţiona/ fricţiona, găluşte/ găluşti, Hristos/ Cristos, Isus/ Iisus, incarnare/ încarnere, itemi/ itemuri/ iteme etc.

            Se admite o singură formă de plural pentru unele substantive: algoritmi, anacoluturi, bermude, poieni, monede, accente, aeroporturi, aragaze, arbitraje, autobuze, autoservice-uri, bacalaureate, bairamuri, bioritmuri, blocnotesuri, chibrituri, cafè-baruri etc

            Substantivele care au la singular un i în final se scriu la plural nearticulat cu -ii, iar la plural articulat cu -iii: copil-copii-copiii etc.

            Forma de genitiv-dativ singular nearticulat a unor substantive de tipul: apărătoare, casă, femeie, gramatică, lipitoare, vulpe este la fel cu forma de nominativ-acuzativ plural nearticulat, cu desineţele –e sau –i: această/ aceste apărătoare (persoane), apărători (obiecte), case, femei, gramatici, lipitori etc.

            Genitiv-dativul singular/ plural articulat se obţine prin adăugarea articolelor hotărâte –i, -lor la genitiv-dativul nearticulat: (a, al,ai, ale) apărătoarei, apărătorii, casei, femeii/(a, al,ai, ale) apărătoarelor, apărătorilor, caselor, femeilor etc.

            Substantivele feminine terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în vocalele –ie în hiat (câmpie, pălărie, vie etc) au genitiv-dativul nearticulat identic cu pluralul (aceste/ acestor câmpii, hârtii, vii etc), iar cel articulat se obţine prin adăugarea articolelor hotărâte –i , -lor (mărimea câmpiei/ hârtiei, marimea hârtiilor, câmpiilor etc).

            Unele substantive feminine, nume de rudenie terminate în –ică (mămică, bunică, mătuşică, cumnăţică etc.) au variante de flexiune după modelul mămicăi, mămicii, mămichii (forma mămicei este nerecomandată).

            Există substative folosite în flexiune cu formă dublă: popă/ popei, popii; papă/ papei, papii; paşă/ paşei, paşii etc.

            Structurile formate din substantive nearticulate denumind grade de rudenie sau relaţii sociale + adejectiv posesiv, legat prin cratimă, au flexiunea la genitiv-dativ: la masculin cu articol hotărât proclitic lui: lui tată-meu, lui stăpânu-său etc; la feminin se ataşează articolul hotărât enclitic, de obicei, la adjectivul posesiv: mei/-mii, -tei/-tii, -sei/-sii, iar pentru vocativ forma –mei: maică-mei/ maică-mii, soacră-tei/ soacră-tii, cumnată-meo!; se acceptă uneori ataşarea articolului hotărât la substantiv: neveste-mii etc. (Mihail Stan, 2007: 37-41 p.)     

Articolul

            Este obligatorie folosirea în scris şi în vorbirea solemnă a articolului hotărât enclitic    –l: ceasul, drumul etc. DOOM2 recomandă scrierea numelor proprii: Sfântul Gheorghe, Târgu-Mureş, Râmnicul-Sărat, Râmnicu-Vâlcea, Târgul Frumos, Târgu-Jiu, Târgu-Ocna, Târgul Secuiesc.

            Unele substantive compuse care denumesc plante şi animale sunt formal articulate şi astfel pot primi articol nehotărât: o floarea-soarelui/ nişte floarea-soarelui etc.

            Articolul hotărât lui este totdeauna proclitic: pe langă nume proprii masculine - lui Mihai, lui Mircea; pe lângă acestea şi cele feminine împrumutate sau asimilate acestora: lui Jeni, lui Carmen etc; dar şi situaţiile: lui moş Gheorghe, lui tanti Leana lui socru-său, lui tată-său etc.

             Substantivele proprii provenite din abrevieri au tendinţa de a se folosi nearticulat: SNEE a stabilit numărul variantelor pentru examen.

            Unele nume proprii pot primi, formal, articol hotărât: Bucureştiul, Iaşul; cele cu formă feminină se comportă ca substantivele comune: Craiova/ Craiovei, Dâmboviţa/ Dâmboviţei etc.

            Articolul posesiv/ demonstrativ adjectival se acordă cu substantivul determinat: prietenă a mea/ unei prietene a mele, ghiozdan al colegei/ nişte ghiozdane ale colegei, fata cea frumoasă/ fetele cele frumoase/ fetei celei frumoase/ fetelor celor frumoase.

            Articolul hotărât enclitic se leagă cu cratimă în împrumuturile care au finale grafice neobişnuite (hippy-ul/ hippy-i) sau a căror finală reprezintă deosebiri între scriere şi pronunţare (show-ul/ şoul-pronunţat) (Mihail Stan, 2007: 41-42 p.)

Adjectivul

            Adjectivele masculine care au la singular –i final se scriu cu –ii sau cu –iii, prin raportare la realţia vocală tematică + desineţă + articol hotărât enclitic şi la substantivul determinat: nor/ norul argintiu, nori/ norii argintii, argintiii nori etc.

            Adjectivul antepus preia articolul hotărât al acestuia: întinderile pustii/ pustiile întinderi, mamei dragi/ dragii mamei etc.

            Adjectivele terminate la masculin singular în –uos au femininul singular terminat în

–uoasă şi pluralul în –uoase: aspectuos/ aspectuoasă/ aspectuoase etc.

            Adjective de tipul: anumit, diferit, puţin, mult, în funcţie de sensul comunicării, pot avea la genitiv-dativ desinenţa –or (anumitor, multor) sau articolul hotărât (puţinilor oameni). Aceste adjective sau destul, divers, felurit, numeros ori numeralele cardinale pot primi valoare de genitiv cu prepoziţia a (notele a feluriţi/ diverşi/ numeroşi elevi), iar dativul cu prepoziţia la (la numeroşi/ destui/ puţini elevi le place).

            Majoritatea adjectivelor neologice terminate în –ce sunt invariabile: atroce, eficace, motrice, perspicace, propice, precoce, feroce (Mihail Stan, 2007: 42-43 p.).

Pronumele

            Este obligatoriu acordul în persoană, gen, număr şi caz al adjectivului pronominal de întărire cu substantivul/ pronumele determinat: mie însumi, ea însăşi, el însuşi etc.

Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare şi de identitate se scriu la masculin plural cu –ia- (băieţii aceia, aceiaşi prieteni), iar la feminin singular cu –ee- (fata aceea, aceeaşi carte, dar aceleiaşi zile, notei aceleiaşi etc.).

            Adjectivul posesiv se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul, indicând obiectul posedat: un prieten al meu/ nişte prieteni ai mei/ unui prieten al meu/ unor prieteni ai mei etc.

            Pronumele posesiv la genitiv-dativ, după norma actuală, acceptă construcţia cu prepoziţia de: un prieten de-ai mei/ un prieten de-al meu, unui prieten de-ai mei/ unui prieten de-al meu; o prietenă de-ale mele/ o prietenă de-a mea, unei prietene de-ale mele/ unei prietene de-a mea etc.

            Este obligatorie folosirea prepoziţiei pe în faţa pronumelui relativ care în acuzativ, cu rol de complement direct: cartea pe care o citesc etc. (Mihail Stan, 2007: 43-44 p.)

 

Numeralul

           Numeralul cardinal unu se scrie fără –l final (scrierea cu –l fiind hipercorectă), pentru a-l diferenţia de pronumele nehotărăt unul: ora unu (numeral cardinal); unul venea, altul pleca (pronume nehotărât); când este determinat, numeralul se foloseşte însă cu forma unul: Unul singur a venit, nu doi. Doar unul dintre ei a rezolvat problema.

           Numeralele cardinale şi cele ordinale trebuie folosite cu forme de feminin când se referă la substantive feminine la singular sau la plural, precum şi la neutre plural: clasa întâi/ întâia, clasa a doua, clasa a douăsprezecea, ora douăsprezece/ două/ douăzeci şi două, douăsprezece mii de lei, treizeci şi două de cărţi.

           În situaţia substantivelor neutre, dacă se referă la un singur obiect, numeralul apare cu forma de masculin: al o sută doilea dintre numere/ numărul o sută doi, iar dacă presupun pluralul, numeralul apare cu forma de feminin: o sută două dintre meciurile echipei/ o sută două meciuri, o mie douăzeci şi două de numere.

            În  exprimarea datei, pentru prima zi a lunii se foloseşte numeralul ordinal, nu cel cardinal, cu formă de masculin: Întâi Decembrie, Întâi Mai (nu: Unu Decembrie, Unu Mai), iar numărătoare se continuă cu femininul (două aprilie, douăsprezece septembrie, douăzeci şi două iunie), norma actuală admiţând şi masculinul (doi mai, doisprezece august, douăzeci şi doi noiembrie).

            Structura numeral cardinal + substantiv este proprie numeralelor cardinale până la nouăsprezece sau compuselor cu aceste numerale situate pe ultimul loc, iar relaţia dintre ele este marcată de acordul în gen, număr şi caz, când sunt folosite cu valoare adjectivală (zero valoare/ valoare zero, douăsprezece cărţi, un million trei sute doi lei).

           Structura numeral cardinal + prepoziţia „de”+ substantiv este specifică numeralelor cardinale de la douăzeci în sus: douăzeci şi unu de elevi, douăzeci şi două de colege, o mie patru sute treizeci de lei, cei trei sute şaptezeci de elevi, cele douăzeci şi şapte de cărţi (GALR recomandă ca structura numeral+ „de” să fie tratată ca o unitate funcţională şi anume ca determinant al substantivului) .

            Sunt corecte formele următoarelor numerale: paisprezece, cincisprezece, şaisprezece, şaptesprezece, optsprezece, cincizeci, şaizeci (numai în pronunţarea în ritm rapid se admit formele cinsprezece, cinzeci, nerecomandabile în scris).

            Formele corecte ale unor numerale ordinale, datorită modului de formare şi acordului, sunt următ oarele: a cincea oră/ al cincilea curs, a cincisprezecea fată/ al cincisprezecelea om, a cincizecea carte/ al cincizecilea roman, a optzecea / al optzecilea, al o sutălea elev (nu: al o sutelea elev, fiind vorba de o singură sută) al două sutelea spectacol (nu : al două sutălea, întrucât se referă la două sute), al mielea clasat.

            DOOM ² recomandă ca numeralele sub zece să se scrie în cuvinte, iar cele mai mari să se scrie cu cifre: În clasă sunt 32 de elevi, dintre care doi absentează motivat.

            Întrucât sunt sinonime, formulările la sută şi procent(e) nu se folosesc împreună: Am strâns 2%/ doi la sută/ două procente din recoltă (nu : două procente din o sută). (Mihail Stan, 2007: 44-45p.)

Verbul

            DOOM² recomandă ca fiind corecte în conjugarea verbelor formele:

- variante literare libere (ambele variante sunt corecte, dar este preferată prima variantă): biciuieşte /biciuie, biruieşte/ biruie, dibuie/ dibuieşte, drăcuie/ drăcuieşte, reînvii/ reînviez, mă pricopsesc/ mă procopsesc etc.

- o singură variantă corectă: absolv, animă, aşază, acopăr, agăţ, eu (se) continui, eu (să) decernez, ignoră, înhaţ, el (se) înşală, ei miros, mormăie, reflectă (oglindeşte), reflectează (gândeşte), reîmpărţesc, redeşteptează, el replică, reprimă, retuşează etc.

            Verbele de conjugarea a IV-a se scriu la indicativ prezent/ perfect simplu, pers. a III-a singular, cu un singur –i, dar la persoana I singular cu –ii: a citi-ea va citi, nu citi!, eu citii etc.

            Sunt corecte formele verbelor a voi (voiesc, voiam, voisem etc) şi a vrea (vreau, vream, vrusesem etc.), dar incorecte formele rezultate din contaminarea lor (vroiam, vroisem etc.). (Mihail Stan, 2007: 45-46 p.)

 

Adverbul

            Se consideră greşeală folosirea lui ca şi (ca şi candidat) pentru evitarea cacofoniei. Se recomanda soluţii ca: drept/ ca elev/ în calitate de/ în postură de/ precum un candidat etc.

            Adverbele doar, numai se folosesc în construcţii pozitive, iar decât în construcţii negative.

            GARL recomandă poziţionarea semiadverbelor şi, cam, mai între pronume/ auxiliar şi verb: a şi venit, s-a cam înnorat,o mai aştept.

            Când adverbul este la superlativ relativ şi determină un adjectiv sau un adverb, formantul cel nu îşi schimbă forma: vedeta cel mai bine plătită/ plătită cel mai bine, cartea cel mai mult citită/ citită cel mai mult etc. Dacă este detreminat un substantv, cel variaza în funcţie de genul, numărul cazul acestuia: cărţile cele mai din dreapta / cărţilor celor mai din dreapta etc.

            Sunt corecte exprimări de tipul (nu se acceptă adjectivizarea adverbului): partcipanţi puţin pregătiţi, copii nou-născuţi, lucrări îndelung/ atent /recent pregătile etc. (Mihail Stan, 2007: 46-48 p.)         

Interjecţia

            Unele sintagme sau propoziţii îşi schimbă comportamentul gramatical, devenind invariabile sub aspect morfologic şi independente sintactic. GARL le consideră interjecţii secundare/ improprii: Doamne!; păcatele mele!; Doamen fereşte!; La dracu’!; La naiba!; Ei şi?; Nu zău! etc.

            Cuvintele de tipul Ajutor! Linişte! etc. sunt considerate substantive.

            Unele interjecţii onomatopeice, din dorinţa de a reda cât mai exact sunetele din natură, se scriu în combinaţii de sunete  care nu se regăsesc în alte cuvinte ale limbii române: pst, bzz, brr, nâ, (ss)st etc.(Mihail Stan, 2007: 52 p.)

 

BIBLIOGRAFIE:

1. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 2005;
2. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Ediţia V, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1995;
3. Academia Română, Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Ediţia a V-a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995;
4. Andrei Mihail, Ghiţă Iulian Limba română. Fonetică, lexicologie, gramatică, stil şi compoziţie, exerciţii, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1983;
5. Avram Mioara, Ortografie pentru toţi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990;
6. Avram Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei, Bucureşti, 1987;
7. Capotă Teodor, Dificultăţi şi confuzii în analiza gramaticală, Editura Dacia, Cluj-Napoca;
8. Ciobanu Fulvia, Sfârlea Lidia Cum scriem. Cum pronunţăm corect, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;
9. G.Gruiţă, Gramatică normativă. 77 de întrebări. 77 de răspunsuri, Editura Paralela 45,Piteşti 2008;
10. Stan Mihail, Aspecte ortografice,ortoepice şi morfologice al limbii române conform DOOM ², Editura Art, Bucureşti, 2007.