Era odatǎ la Bagdad, sub domnia strǎlucitului calif 1   Harun-al-Rașid, un neguțǎtor bogat, care avea o nevastǎ bǎtrânǎ și un fecior, Abu-Hasan, în vârstǎ de 30 de ani. Neguțǎtorul a murit, iar Abu-Hasan a intrat în stǎpânirea avuției tatǎlui sǎu.

            În tinerețe nu cǎpǎtase niciodatǎ o para mai mult decât îi trebuia ca sǎ-și ducǎ viața. Astfel a hotǎrât sǎ-și împartǎ averea în douǎ pǎrți: cu o parte a cumpǎrat acareturi, care-i aduceau destul venit ca sǎ poatǎ trǎi cum se cuvine, fǎrǎ sǎ s-atingǎ de capete; cu cealaltǎ jumǎtate a hotǎrât sǎ se punǎ pe petreceri, mǎcar sǎ-și compenseze lipsurile suferite sub strǎșnicia în care-l ținuse tatǎ-sǎu. În acest scop, Abu-Hasan a strâns împrejuru-i o ceatǎ de tineri de vârsta și de teapa lui, și de atunci încolo s-a gândit numai cum sǎ facǎ sǎ-și petreacǎ vremea în chipul cel mai plǎcut. Însǎ toate chefurile lor, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în cheltuieli atât de nemǎsurate, încât n-a putut-o duce așa mai mult de un an. Cum n-a mai întins masǎ mare, prietenii s-au fǎcut nevǎzuți; nici nu-i mai întâlnea oriunde i-ar fi cǎutat, fiindcǎ fugeau de el de îndatǎ ce-l zǎreau.

 

.

            Odatǎ, mâhnit, cu capul plecat, a intrat în odaia mamei sale și s-a așezat pe marginea divanului, departe de ea.

            — Ce ai, fiule? a întrebat bǎtrâna. De ce ești așa de pocâltit2 și n-ai chef deloc? Ştiu cǎ, dupǎ câte cheltuieli nebunești ai fǎcut, nu-ți mai rǎmân mulți bani sunǎtori. Erai stǎpân pe avutul tǎu și eu n-am vrut sǎ mǎ-mpotrivesc purtǎrilor tale nesocotite, mai ales știind cǎ ți-ai pǎstrat cuminte jumǎtate din avere... Şi de aceea nu vǎd ce te poate adânci acum în așa hal de neagrǎ mâhnire.

Pe Abu-Hasan l-au podidit lacrimile și a zis:

            — Mamǎ, știi în ce chip m-am purtat un an de zile. Am strâns atâția prieteni împrejurul meu, i-am îndopat cu câte bunǎtǎți mi-a dat prin gând și, acum când nu mai am ce le da, vǎd cǎ toți mǎ pǎrǎsesc. Vreau numai sǎ vǎd pânǎ unde pot merge prietenii mei cu nerecunoștința. O sǎ mǎ rog de ei sǎ punǎ fiecare mânǎ de la mânǎ sǎ m-ajute a mǎ sǎlta din starea nenorocitǎ în care am cǎzut. Dar asta, precum ți-am spus, o fac numai ca sǎ vǎd dacǎ voi gǎsi la dânșii vreo recunoștințǎ.

            Abu-Hasan  a  și  plecat. A  fǎcut ce-a fǎcut și i-a gǎsit pe toți prietenii. Le-a arǎtat în ce mare strâmtoare se aflǎ și i-a rugat sǎ-și dezlege pungile ca sǎ-l ajute. N-a uitat chiar sǎ le spunǎ cǎ în mare parte a sǎrǎcit din pricina cheltuielilor nemǎsurate cu atâtea petreceri și ziafeturi3 , cǎ doar i-o atinge la omenie. Niciunul dintre prieteni nu s-a lǎsat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba unii chiar l-au dat afarǎ.

            Abu-Hasan s-a hotǎrât sǎ se fereascǎ de acum încolo de orice galantomie4 . Dupǎ ce și-a socotit venitul bine, l-a împǎrțit astfel încât sǎ-i ajungǎ de cheltuialǎ în fiecare zi, permițându-și sǎ pofteascǎ în toate serile la masǎ câte un musafir, pe care sǎ-l ospǎteze cumpǎtat, dar cuviincios. Pe urmǎ s-a jurat ca acel musafir sǎ nu fie localnic din Bagdad, ci un strǎin care ar fi picat chiar în ziua aceea și pe care sǎ-l poatǎ goni dupǎ ce l-a gǎzduit frumos o noapte.

.

            Dupǎ cum pusese la cale, Abu-Hasan se îngrijea de dimineațǎ sǎ cumpere toate cele necesare pentru cinǎ și pe searǎ mergea sǎ se așeze lângǎ podul Bagdadului; cum vedea un strǎin, cel dintâi care-i ieșea înainte, de orice teapǎ ar fi fost, îl poftea politicos sǎ-i facǎ cinste a veni sǎ cineze și sǎ petreacǎ noaptea aceea acasǎ la dânsul.

            Cina lui Abu-Hasan nu era foarte bogatǎ, însǎ bunǎ și curatǎ, cât sǎ poatǎ mulțumi destul pe un oaspete drumeț. Mai ales nu lipsea de la masǎ vin bun și veselie, cǎci în loc sǎ vorbeascǎ cu oaspetele sǎu despre politicǎ ori despre daraveri negustorești, îi plǎcea mai bine sǎ povesteascǎ despre lucruri plǎcute și hazlii. A doua zi dimineață, Abu-Hasan îi zicea musafirului:

            — Când te-am poftit asearǎ sǎ cinezi la mine, ți-am spus obiceiul meu: sǎ nu te superi cǎ acum te poftesc sǎ pleci; am eu motive sǎ mǎ port așa. Mergi de-ți vezi și de treburile dumitale... Umblǎ cu Dumnezeu!

            Într-o searǎ, când ședea dupǎ regula lui la capǎtul podului, iatǎ cǎ trece califul Harun-al-Rașid, deghizat astfel încât sǎ nu-l recunoascǎ nimeni. Era îmbrǎcat ca un negustor de la Musul, care s-ar fi dat chiar atunci jos de pe corabie în partea cealaltǎ a podului, iar în urma lui mergea un rob mare și voinic.

            Abu-Hasan s-a ridicat de unde ședea jos și, dupǎ ce i-a fǎcut o temenea pânǎ la pǎmânt, i-a zis politicos de tot:

            — Preacinstite domn, bine ai venit sǎnǎtos la noi în Bagdad; te rog preaplecat sǎ-mi faci cinstea sǎ poftești la cinǎ cu mine și sǎ-ți petreci noaptea în casa mea, ca sǎ te odihnești bine de oboseala cǎlǎtoriei.

            Apoi i-a spus în câteva cuvinte ce obicei are dânsul cu musafirii lui.

            Califul a fǎcut haz de gustul lui Abu-Hasan și i-a spus numaidecât cǎ de la un bǎrbat așa de politicos e încântat a primi gǎzduire.

            Abu-Hasan, care nu bǎnuia cǎ soarta îi scosese înainte un oaspete așa de înalt, se purta cu califul de parcǎ ar fi fost deopotrivǎ amândoi. L-a dus acasǎ, l-a invitat într-o odaie foarte curatǎ și l-a poftit sǎ șadǎ pe divan la locul de cinste. Cina era gata și masa pusǎ.

.

            Abu-Hasan a stat la masǎ în fața musafirului; au mâncat amândoi din toate pe tǎcute și pe nebǎute, dupǎ obiceiul locului. Apoi, Hasan a adus niște urcioare cu vin și bǎrdace5 . Când s-au așezat iar la masǎ, Abu-Hasan a luat o bǎrdacǎ, a umplut-o cu vin și, ridicându-se, a zis cǎtre musafir:

            — Preacinstite domn, te poftesc sǎ faci ca mine... Nu știu ce-oi fi gândind dumneata, dar dupǎ mine omul care urǎște vinul, vrând sǎ se arate înțelept, nu-i înțelept deloc. Veselia e lucru bun, trebuie s-o cǎutǎm și s-o gǎsim în fundul bǎrdacei!

            Abu-Hasan și-a golit bǎrdaca, în vreme ce califul i-a rǎspuns:

            — Vorba dumitale e cuminte, ești un om de ispravǎ; îmi place cǎ te vǎd chefliu și vesel, și te rog sǎ-mi torni și mie.

Abu-Hasan i-a mai zis:

            — Eu, cum te-am zǎrit pe dumneata, am priceput cǎ ești un om care știi ce înseamnǎ sǎ trǎiești. Sunt cum nu se poate mai mulțumit și mai vesel cǎ m-am întâlnit astǎzi cu un bǎrbat așa deosebit cum ești dumneata!

            Vorbele lui Abu-Hasan îi fǎceau mare plǎcere califului, care își îndemna mereu gazda la bǎut ca sǎ o cunoascǎ mai bine. Din vorbǎ în vorbǎ, Abu-Hasan a spus cum îl cheamǎ, cum trǎiește, prin ce întâmplǎri neplǎcute trecuse și a încheiat zicând:

            — Dar nu-mi pare rǎu cǎ am fost amǎgit de prieteni, fiindcǎ dacǎ nu se întâmpla ce s-a întâmplat, poate nu-mi scotea norocul în cale un strǎin așa de prețios ca dumneata.

Califul, mulțumit de lǎmuririle lui Abu-Hasan, i-a zis:

            — Ești vrednic de laudǎ, prietene, cǎ ai luat astfel de hotǎrâre înIețeaptǎ. Dumneata ai în fiecare zi plǎcerea sǎ primești la masa și în casa dumitale un om de treabǎ cu care stai frumos de vorbǎ și-l îndatorezi așa încât unde s-o duce sǎ te pomeneascǎ și sǎ-ți laude primirea dumitale atât de cuviincioasǎ...

            Şi așa au bǎut amândoi înainte, povestindu-și unul altuia lucruri plǎcute. Acum era târziu; musafirul a spus cǎ, fiind obosit de atâta drum cât fǎcuse, are nevoie de odihnǎ, și a adǎugat:

            — Şi pe urmǎ, nici dumneata nu vrei sǎ-ți pierzi odihna pentru mine. Haide, sǎ ne culcǎm. Numai de un lucru îmi pare rǎu, cǎ nu știu cum sǎ-ți arǎt recunoștința mea. Spune-mi, te rog cum ți-aș putea rǎsplǎti atâta bunǎvoinIǎ, ca sǎ vezi cǎ nu ai avut de a face cu un nerecunoscǎtor. Un om ca dumneata nu se poate sǎ n-aibǎ vreo nevoie și sǎ nu doreascǎ a i se face pe plac.

La aceste vorbe politicoase ale negustorului, Abu-Hasan a rǎspuns:

            — Preacinstite domn, nu mǎ îndoiesc câtuși de puțin cǎ, nu numai așa, ca om politicos, îmi arǎți atâta bunǎvoințǎ. Dar te asigur cǎ eu n-am nici pǎsuri, nici vreo dorințǎ și n-am sǎ cer nimǎnui nimic. Prin urmare, îți mulțumesc numai și numai cǎ ai poftit în casa mea și mi-ai cinstit masa. Cu toate astea, parcǎ aș avea și eu ceva care mǎ supǎrǎ. Aici la noi, în Bagdad, fiecare mahala își are geamia ei cu câte un imam, adicǎ popǎ, care e dator sǎ facǎ rugǎciunile la orele hotǎrâte dupǎ lege. Imamul de la geamia noastrǎ este un bǎtrân înalt și uscǎțiv, posomorât și tare fǎIarnic. Ctitorii, patru la numǎr, sunt ca și el niște bǎtrâni ursuzi și zavistnici 6 . În toate zilele se adunǎ cu toții și alta n-au de vorbit decât bârfeli și rǎutǎți, ca sǎ vâre fitiluri și zâzanie în toatǎ mahalaua. Ei! vezi, asta mǎ strânge pe mine de gât, în loc sǎ-și vadǎ popa de legea lui și ctitorii sǎ se îngrijeascǎ de geamie, dumnealor se leagǎ de lume și n-o lasǎ sǎ trǎiascǎ în bunǎ pace.

(Abu-Hasan, de Ion Luca Caragiale)

 

1 Calif – conducǎtor politic și religios al statului, considerat drept succesor al lui Mahomed.

2 Pocâltit – slǎbit, leșinat, flǎmând.

3Ziafet – chef, ospǎț.

4 Galantomie – mǎrinimie, dǎrnicie, generozitate.

5 Bǎrdacǎ – ulcicǎ smǎlțuitǎ de pǎmânt.

6 Zavistnic – invidios, pizmaș, intrigant.