Legendele Olimpului își au numele de la renumitul munte Olimp din Elada 1 , care înseamnǎ cel plin de luminǎ. Olimpul era considerat lǎcașul zeilor din Antichitate, fiind asemuit cerului. Despre Muntele Olimp se spunea cǎ este acoperișul lumii; aici se hotǎra soarta zeilor și a muritorilor deopotrivǎ.

            Fiul al lui Cronos și al Rheei, Zeus – cel mai puternic dintre zeii olimpieni – stǎpânea Pǎmântul, fiind și stǎpânul norilor, al ploii, al zǎpezii, al tunetului și al fulgerului.

            Cei mai importanți zei din mitologia greacǎ se trag din Zeus: Atena – zeița înIelepciunii; Artemis – zeița vânǎtorii, protectoarea câmpurilor, a animalelor și a vindecǎrilor miraculoase și fratele ei geamǎn, Apolo – zeul luminii, al zilei și al artelor, protector al muzicii și al poeziei; Ares – zeul rǎzboiului; Hefaistos – zeul focului; Hermes – zeul comerțului și al zborului; Dionisos – zeul vegetației, al vinului, al fertilității și al extazului.

            Aceste ființe supranaturale erau adorate și venerate de oamenii Antichității. Ei legau de zei fenomene ale naturii și lucruri pe care nu și le puteau explica prin resursele și cunoștințele pe care le aveau atunci, zeii jucând un rol important în viața oamenilor acelor vremuri. Era important ca oamenii sǎ îi știe pe zei mulțumiți pentru a nu le stârni mânia și a nu își atrage rǎzbunarea acestora. Meritǎ amintite câteva legende legate de frumoasa Afrodita, hâdul Hefaistos și strǎlucitorul Apolo.

 

Afrodita

            Cea mai frumoasǎ zeițǎ din Olimp era Afrodita, zeița iubirii. O legendǎ spune cǎ s-a nǎscut din spuma mǎrii.

            Zeus i-a încredințat Afroditei menirea de a fi protectoarea iubirii, a frumuseții și a vieții, ea însǎși fiind frumoasa frumoaselor printre zeițe. Nobila ei datorie, ca și propria-i apariție minunatǎ, erau slǎvite în imnurile pe care nimfele 2 i le dedicau:

            — Când te arǎți, zeițǎ, se risipesc norii cei grei și vânturile se opresc. Pǎmântul se împodobește în cinstea ta, așternându-ți la picioare covoare cu minunate flori, aerul se umple de luminǎ, iar pǎsǎrile cerului senin îți cântǎ puterea-ți fermecatǎ și atotcuprinzǎtoare. Când prima zi de primǎvarǎ își deschide cupa înmiresmatǎ, Zefirul se trezește din amorțealǎ și zburdǎ mângâietor și dulce. Turmele dezmorțite din frigul și întunecimea iernii împânzesc pǎșunea cu iarbǎ grasǎ. Oriunde ajungi, în mare sau în codri, în undele zglobii, în sǎlaș de pǎsǎri ori în iarba din livadǎ, aduci miracolul trezirii la viațǎ în toate inimile, în orice ființǎ. Le însufleIește puterea de a iubi și, odatǎ cu ea, dorința de neoprit de-a se-nmulți.

            În alte cântece frumoase, versurile nimfelor mai aminteau de puterea Afroditei asupra oamenilor și a zeilor, pe care îi fǎcea sǎ se îndrǎgosteascǎ.

            O legendǎ spune cǎ Eris, zeița discordiei, a aruncat un mǎr de aur pe care era scris pentru cea mai frumoasǎ. Vǎzând mǎrul, Hera 3 , Atena și Afrodita au vrut sǎ-l ia, fiecare susținând cǎ ea este cea mai frumoasǎ. Zeus l-a ales pe Paris, prințul Troiei, sǎ decidǎ care dintre cele trei zeițe va primi mǎrul. Fiecare dintre zeițe a încercat sǎ îl câștige pe Paris de partea ei: Hera i-a promis putere și bogǎție, Artemis i-ar fi adus victorii în rǎzboaie, iar Afrodita i-a promis inima Elenei, cea mai frumoasǎ dintre femei. Dorindu-și mai mult decât orice dragostea Elenei din Troia, Paris i-a oferit mǎrul Afroditei.

            Chiar și atotputernicul Zeus, cu fulgerele strânse-n pumnul sǎu amenințǎtor, cu forța de a supune zeii și muritorii deopotrivǎ, a cǎzut pradǎ farmecelor Afroditei, care l-a fǎcut sǎ se îndrǎgosteascǎ de mai multe ființe. Astfel se explicǎ faptul cǎ și-a pǎrǎsit tronul, stârnind hazul și deruta supușilor, pentru a alerga dupǎ iubiri pǎtimașe, preschimbat când în taur, când în vultur, cuc sau alte animale.

            Ei bine, Zeus nu i-a rǎmas dator Afroditei pentru toate aceste umilințe și, drept rǎzbunare, Zeus a vrut sǎ-i dezvǎluie slǎbiciunea, hǎrǎzindu-i sǎ se îndrǎgosteascǎ de un muritor.

            Şi ca urmare, Afrodita s-a îndrǎgostit de tânǎrul Anchise, un prinț troian. Iubirea lor a rodit și așa a venit pe lume Enea4 , cel despre care se spune cǎ, ajutat de câțiva voinici asemeni lui, a pus temeliile cetǎții eterne: Roma. Iatǎ pentru ce romanii se mândreau, afirmând cǎ sunt urmașii zeiței Afrodita.

            Zeița dragostei nu dorea sǎ se cunoascǎ iubirea ei pentru Anchise. Adesea, ea îi spunea troianului Anchise cǎ numai din vina lui îndura umilința de a scǎdea în ochii olimpienilor, egalii sǎi. Nu era mulțumitǎ cǎ zeii nu se mai temeau de ce punea ea la cale pentru ei. Cu puterile ei îi subjuga pe toți, unindu-i pe zei cu frumoase pǎmântene. Din cauza pasiunii ei pentru un muritor, pierduse încrederea zeilor din Olimp. Zeița l-a avertizat pe Anchise:

            — Lui Zeus nu-i place ca muritorii sǎ afle cǎ și zeii mai pot greși. Așa cǎ, vezi sǎ nu te lauzi, troianule Anchise, cǎ eu ți-am fost soție, dacǎ nu vrei ca Zeus sǎ se mânie și sǎ-ți trimitǎ un fulger ucigaș!...

            Afrodita îl pǎrǎsi pe Anchise, îndepǎrtându-se pe cerul albastru în trǎsura purtatǎ de porumbițe, împodobitǎ cu petale de trandafiri. Îl luǎ cu ea în lume pe micul Eros 5 , însoțiți de alaiul nimfelor, înlǎnțuite în hore.

            Eros era copilul Afroditei, nǎscut din dragostea ei cu Ares. Micuțul și drǎgǎlașul Eros avea pregǎtite mereu arcul și sǎgețile, ca sǎ poatǎ ținti oricând și sǎ loveascǎ victimele dragostei arǎtate de zeițǎ. Sǎgețile lui Eros nu erau toate la fel: unele erau aurite și date prin foc și miere pentru iubire fericitǎ, iar altele de plumb, cu vârfurile înmuiate în otravǎ pentru dragoste perpelitǎ în lacrimi și dureri. La porunca mamei, copilul ghiduș aducǎtor de dragoste sǎgeta la întâmplare inimi de fecioare sau de flǎcǎi voinici. Nǎzdrǎvanul Eros nu se temea sǎ-i sǎgeteze nici pe zei și nici mǎcar pe pǎrinții sǎi. Oare nu el îl țintise pe Ares și chiar pe marele Zeus?

            Sǎgețile lui erau fermecate… Una dintre ele a nimerit-o chiar pe mama sa, Afrodita. Din întâmplare, Afrodita s-a aplecat sǎ-și îmbrǎțișeze cu mult drag copilul iubit, iar una din sǎgețile din tolba plinǎ a înțepat-o. Efectul a fost simțit pe datǎ, frumoasa zeițǎ fiind copleșitǎ de un fior ciudat, semn al iubirii ce-i cuprinsese fierbinte inima. Amețitǎ de așteptarea iubirii, Afrodita s-a îndrǎgostit de tânǎrul Adonis, un vesel vânǎtor.

            Şi era atât de chipeș flǎcǎul, fǎrǎ seamǎn printre pǎmânteni, încât unii spuneau cǎ-l întrecea chiar și pe Apolo, modelul frumuseții masculine printre zeii Olimpului. Pasiunea Afroditei pentru frumosul muritor i-a întunecat judecata, astfel încât, de dragul lui, ea și-a pǎrǎsit templele și ofrandele bogate, ba chiar a fugit din Olimp ca sǎ-l urmeze.

 

( prelucrare și adaptare dupǎ textul lui Alexandru Mitru: Gabriela Bǎlteanu, Georgiana Ţugura)

 

1 Elada – numele Greciei Antice.

2Nimfe – reprezentǎri ale naturii, întruchipate de niște fecioare tinere și frumoase.

3 Hera – zeița familiei și a cǎminului.

4Enea – unul dintre cei mai mari eroi din rǎzboiul troian.

5Eros – zeul iubirii.