Conversatia - metoda traditionala de predare a istoriei   

                                                                                                                               Dramba Nicuta-Minodora

                                                                                                                             Scoala Gimnaziala Nr. 1 Orbeni                                         

              Conversația este utilizată încă din perioada antichității, filosoful grec Socrate, care aprecia utilitatea metodei cu condiția ca profesorul să dirijeze discuția pentru îndeplinirea unui scop și a unui obiectiv. Metoda a cunoscut o evoluție ascendentă, pornind de la întrebări care urmăreau doar reproducerea materiei, la întrebări care conduc la stimularea gândirii și la exprimarea de opinii personale, fiind o metodă interogativă, cunsocută și bu denumirile de dialog didactic sau discuție[1]. Astfel că, în spatele unei întrebări se ascunde alta, iar după o înșiruire logica de răspunsuri, elevul va fi capabil să înțeleagă și să fie motivat să învețe, deoarece achizițiile și informațiile curente reprezintă baza pentru alte cunoștințe .

          Conversația reprezintă un sistem de întrebări orale pe care profesorul le adresează elevilor, de la care așteaptă răspunsuri clare și logice, astfel încât să le permită găsirea de soluții la problemele întâlnite și să-și sistematizeze informațiile astfel încât să fie capabili de generalizări, ierarhizări și clasificări. Reîntorcându-se la ceea ce știau elevii, noile informații se așează pe o construcție mentală logică și clară. Deși este o metodă tradițională, conversația este impregnată de activism și implică participarea activa din partea elevilor, care prin răspunsurile oferite la întrebările profesorului, reușesc să se implice emoțional și sunt motivați să afle mai multe informații.

          Prin metoda conversației între profesor și elevi se urmărește verificarea cunoștințelor și formarea capacităților intelectuale, fixarea și sistematizarea informațiilor, dezvoltarea gândirii critice, a imaginației, fiind o metodă de predare-învățare, dar și de evaluare. 

          Se cunosc mai multe tipuri de conversație didactică:

  • Conversația examinatoare care reprezintă o suită de întrebări prin care se urmărește o evaluare orală cantitativă a datelor, a evenimentelor, a faptelor prin reproducerea informațiilor. Trebuie evitate întrebările care au doar o funcție reproductivă, fiind  recomandat să se  utilizeze celelalte tipuri de conversații, care îndeamnă la acțiune și la diferite operații ale gândirii, cum ar fi: memoria, atenția, gândirea critică, imaginația.
  • Conversația de consolidare și sistematizare se utilizează în cadrul lecțiilor de recapitulare a cunoștințelor, prin care pornind de la întrebările formulate de profesor elevii își organizează cele învățate, pentru a ajunge la propriile concluzii.
  • Conversația euristică (heuristiko- a descoperi) se identifică prin modalitatea de structurare a întrebărilor, punând elevii să-și reorganizeze informațiile deținute anterior și să le organizeze în structuri mentale bine organizate, solicitându-le elevilor imaginația, gândirea critică, creativitatea, operații mentale. Prin urmare această formă de conversație include conversația examinatoare, de consolidare și sistematizare a cunoștințelor istorice[2], cunoașterea adevărului istoric depinde de întrebările adresate, de comunicarea sinceră între profesor-elevi, de existența feedback-ului.

          Cea care aduce beneficii activității didactice de predare-învățare, cu rol motivant este conversația euristică, care impune totuși îndeplinirea anumitor condiții pentru a îmbunătățirea competențelor la elevi:

  • Răspunsurile pe care le solicită din partea elevilor să nu fie monosilabice, iar dacă acestea sunt formulate în această manieră, profesorul trebuie să solicite clarificări de genul: De ce credeți acest lucru? Argumentați-vă opinia? Care este totuși opinia voastră?
  • Întrebările nu urmăresc latura narativă sau descriptivă, ele îi solicita pe elevi să-și dezvolte inteligența, creativitatea, emotivitatea și să fie capabili de operații mentale, de exemplu comparația, abstractizarea, analiza, sinteza etc.
  • Profesorul trebuie să renunțe la tronul cu care a fost obișnuit, lăsând elevilor posibilitatea de a greși, pentru că doar greșind ei vor avea posibilitatea să învețe, să fie capabili să-și expună propriile păreri, deoarece elevii nu sunt și nu trebuie să fie puși în postura unor roboți care doar reproduc ceea ce asculta, învață.
  • Întrebările vor fi adresate frontal, antrenând întreaga clasă în rezolvarea problemei, lăsând elevilor suficient timp pentru a răspunde, intervenind doar când s-a ajuns în impas.
  • Întrebările adresate trebuie să fie clare și logice, având o logica în emiterea lor și ținând cont de conținutul lecției. Aceste întrebări nu au un rol punitiv, ele trebuie concepute pentru a pune în valoare calitățile elevilor, nu pentru a evidenția defectele acestora.
  • Profesorul trebuie să folosească un ton calm și să permită prezentarea și altor răspunsuri decât cele acceptate, deși doar un singur răspuns ar fi cel corect.
  • Dacă elevii nu răspund la o întrebare, profesorul nu va adresa alta decât după ce îi îndruma pe elevi să descopere adevărul.

          Debutând printr-o întrebare adresată întregii clase, conversația continuă prin răspunsul oferit de unul dintre elevi sau mai mulți, în situația în care răspunsul nu era complet. Dacă elevii prezintă dificultăți în identificarea răspunsului corect, profesorul va adresa alte întrebări ajutătoare, oferind el însuși soluția dacă observă că elevii nu au răspuns. Nici o întrebare nu trebuie adresată clasei, dacă nu se are în vedere emiterea unui răspuns. Doar dacă profesorul adresează întrebări retorice, atunci lecția se poate termina, lăsând ca tema pentru acasă aprofundarea suplimentară a unor informații.

          Pentru o mai bună optimizare a metodei, profesorul va aștepta ca elevul/elevii să răspundă, nu îi va întrerupe, nu îi va deruta și îndruma spre piste false. Chiar dacă elevii nu oferă răspunsurile cele mai bune, aceștia trebuie apreciați, altfel se vor simți marginalizați și nu vor mai avea încredere să-și exprime propriile opinii. Profesorul le va adresa întrebări de genul: De ce consideri că s-au petrecut astfel evenimentele? Ce v-a debusolat? De ce susții aceste lucruri? Va formula aprecieri verbale, de exemplu: Răspunsul tău este bun, însa nu este complet!, Ai dreptate, însa ai omis un anumit aspect etc.

          În funcție de adresabilitate există mai multe tipuri de întrebări, acestea pot fi:

Frontale – adresate întregii clase, pentru a stabili titlul lecției, răspunsul căutat la o întrebare. De exemplu: Cine a fost Napoleon Bonaparte? Cine a câștigat batalii de la Vaslui? Care sunt cauzele izbucnirii primului război mondial?

  • Individuale – adresate unui elev.
  • Inversate – când elevii adresează întrebări profesorului.
  • Returnate – atunci când profesorul răspunde unei întrebări printr-o altă întrebare.
  • De revenire, atunci când profesorul adresează întrebări pentru a clarifica și evalua o problemă discutată anterior.

În funcție de procesul psihic implicat[3], întrebările pot fi:

  • Reproductive – se așteaptă un singur răspuns, solicitând memoria. De exemplu – Cine a descoperit America? Unde este situat Egiptul?
  • Productive – sunt așteptate mai multe răspunsuri, solicitând gândirea, fiind întrebări ipotetice sau cauzale.

Din ce cauză a început Primul Război Mondial?

          Întrebările pot fi clasificate și în funcție de numărul de răsăunsuri cunoscute despre evenimente, noțiuni[4]:

  • Întrebări închise convergente – solicită un singur răspuns exact,fac apel la memorie, la informațiile dobândite anterior.

Cine a descoperit America? Cine a inventat tiparul? Ce este un oras-stat? Cine a fost Napoleon Bonaparte?

  • Întrebări închise divergente – permit mai multe răspunsuri, solicită imaginația, gândirea, realizarea unor legături de cauzalitate între componentele răspunsurilor.

Ce altă soluție ar fi avut România în vara anului 1940? Ar fi putut regele Mihai să nu semneze actul de abdicare? Evenimentele din decembrie 1989 ar fi putut să se desfășoare în mod diferit?

          Elevii trebuie tratați ca parteneri de dialog, dându-le posibilitatea să adreseze la rândul lor întrebări colegilor și profesorului, pentru a clarifica anumite aspecte, pentru a cunoaște anumite probleme controversate. Dacă elevii sunt capabili de asemenea întrebări, înseamnă că profesorul a reușit să le stârnească curiozitatea și să-i motiveze să înțeleagă mai bine anumite conexiuni între fapte, evenimente, fenomene. De exemplu, se pot adresa întrebări de genul: Care au fost formațiunile politice romanești menționate în Diploma Cavalerilor Ioaniți? Ce reprezintă descălecatul? Care au fost cauzele care au contribuit la formarea statelor medievale romanești? Analizați importanța dobândirii independenței Țării Românești și a Moldovei față de Ungaria. Dar întrebările care îi motivează și stimulează pe elevi  sunt cele de genul: Stăpânirea romană asupra Daciei a avut urmări pozitive sau negative? Ce semnificație are pentru poporul român procesul de romanizare? Care sunt asemănările și deosebirile în procesul de formare a statelor medievale românești? Argumentați afirmația – Unirea, națiunea a făcut-o?

          Ce are în plus conversația față de alte metode tradiționale este gradul ridicat de implicare și de participare activă din partea elevilor. Profesorul reușește să optimizeze și să modernizeze această metodă dacă întrebările pe care le formulează se adresează gândirii și nu doar memorării unor date cronologice, dar reușește să-i stimuleze intrinsec pe elevi, astfel încât aceștia să-și expună singuri părerile, fără teama de a fi contrazis sau etichetat negativ. Se acceptă și răspunsurile diferite, dar care oferă aceiași soluție și sunt utilizate mai multe metode, precum problematizarea, demonstrația.

          Din păcate, se poate întâmpla ca profesorul să piardă frâiele lecției și să nu atingă obiectivele și competențele propuse. Se întâmplă, atunci când o lecție stârnește curiozitatea elevilor, ca profesorul să poarte discuții cu elevii și să nu delimiteze timpul necesar pentru dezvoltarea diferitelor competențe la elevi. Unii elevi participă activ la lecție, in timp ce alții sunt ignorați si se complac acestei situații, creând falsa impresie de participare a întregii clase.

          Profesorul trebuie să ofere și să primească răspunsuri clare, complete, coerente și să nu le permită elevilor să ofere soluții în cor, pentru că acestea nu sunt eficiente și edificatoare. Elevii trebuie încurajați să se exprime, chiar dacă răspunsurile lor nu sunt corecte, consemnând progresul realizat de către elevi. Trăind în secolul vitezei suntem obișnuiți să nu-i mai ascultam pe ceilalți, elevii trebuie îndemnați să fie receptivi și să nu intervină atunci când vorbește un coleg sau chiar profesorul. Este o plăcere să ai elevi interesați de studiul istoriei, care dau dovadă de inteligență, de gândire critică, creativitate, emotivitate, profesorul are datoria să-și îndrume învățăceii pe drumul cunoașterii și să le ofere șansa să-l depășească, de ce nu, în cunoștințe, competențe.

 


[1] Ștefan Păun, Didactica istoriei, București, Editura Corint, 2007, p. 138.

[2] Ibidem, p.141.

[3]Ibidem, p. 139.

[4] Ibidem, p.139-140.

[5]Ibidem, p. 142.