Profesorul Anton Ilica a fost vedeta evenimentului Portrete de Dascăli, organizat la finele săptămânii trecute, la Arad, cu ocazia Zilei învățătorului. Citiți în interviul de mai jos ce crede despre educația din România mentorul multor generații de dascăli...
EduȘcoală: Ați fost în centrul atenției și ați avut parte de o surpriză. Noi am simțit evenimentul ca fiind încărcat de emoție. Dumneavoastră?
Prof. Anton Ilica: Dincolo de aparențe, sufletul mi-a vibrat la ceea ce s-a întâmplat. A fost primul moment în care m-am simțit foarte „băgat în seamă”, dar eu sunt cu picioarele pe pământ, îmi știu valorile, știu ce am făcut, știu ce nu am făcut, știu cât mai puteam face. Acum îmi reorientez preocupările către altceva. Cert este că am grijă în permanență să îmi „întrețin” mintea, să citesc în fiecare zi, să citesc variat, mai ales că acum cochetez cu ideile filosofice. E o zonă care îmi place foarte mult și găsesc motivant să sap la rădăcina gândului, la rădăcina cuvintelor ca să le găsesc sensul. Eu sunt un om al cuvântului. Îmi place să folosesc în limbaj metafore, subtilități, iar limba română este pentru mine, căci sunt profesor de limba română la bază, o permanentă sursă de inspirație.
EduȘcoală: Cum vi s-a părut acest eveniment?
Prof. Anton Ilica: Nu am știut exact ce se va întâmpla aici. Am venit din iubire pentru dăscălie, pentru învățători. Sunt învățător și am format foarte mulți învățători ca profesor și director la Liceul Pedagogic, apoi ca decan la Facultatea de Științele Educației și Psihologie a Universității Aurel Vlaicu. De fapt, chiar eu am înființat această facultate în cadrul Universității Aurel Vlaicu. Relațiile mele cu învățătorimea și cadrele didactice sunt aproape deschise, aproape o necunoscută, dar sincer să fiu m-am emoționat atât cât să nu-mi pierd echilibrul sufletesc.
EduȘcoală: Cum ați descrie educația din România acum, în an centenar?
Prof. Anton Ilica: Poate că nu le convine celor care citesc, dar doresc să spun că eu mă lupt din anii 90 cu decidenții din Capitală și din alte părți, pentru că dacă decidenții din Capitală hotărăsc ceva, se repercutează, are rezonanță până în teritoriu și toți funcționarii din inspectorate, din Casa Corpului Didactic, nu fac decât să execute ceea ce li se spune de la centru. Educația din România se află într-o cădere liberă. Din păcate, nu sunt resurse, nu se găsesc mijloace și nu se conștientizează faptul că noi, cadrele didactice în totalitate și școala în ansamblu, suntem calificați nu cu cele mai potrivite etichete. Chiar și faptul că părinții sunt foarte importanți într-o școală, în sensul că dacă un părinte vine la școală și îi reproșează unui profesor ceva, toată lumea se mișcă, este un semn al prezenței unor neconcordanțe în învățământ. Părintele este mult mai important decât copilul, pentru că el stabilește ierarhiile...
EduȘcoală: Nu ar trebui ca profesorul și părintele să fie parteneri?
Prof. Anton Ilica: Ar trebui să fie parteneri, dar nu în felul în care funcționează acum parteneriatul. Pe de altă parte, toată documentația derivată din Legea Educației se bazează pe o terminologie confuză. Se folosesc la nivel de grădiniță, de exemplu, concepte cum sunt competența de a mâzgăli, interdisciplinaritate, transdisciplinaritate, în condițiile în care facultățile formează profesori monodisciplinari. Eu am tot spus că am experiența învățământului american unde e altceva, unde poți vorbi de educație, nu de învățare. La noi, poți vorbi de învățare, dar nu de educație. În școală se învață foarte mult... foarte, foarte mult și foarte multe, dar nu se realizează educație. Nu întotdeauna cunoștințele au și încărcătură educațională. Nu întotdeauna informația are încărcătură emoțională. Educația are o tentă de comportament, de moralitate, de relație între oameni și acest lucru, cel puțin la nivel național, nu se poate susține cu multă putere și fără argumente care să te contrazică. De la corupție și mituire până la schimbarea ierarhiilor și a funcțiilor ori valorilor sau până la înțelegerea greșită a calității regăsim elemente care afectează în mod fundamental conceptul de educație. Nu degeaba pleacă foarte mult tineret în alte țări. O fac pentru că găsesc acolo un mediu educat.
EduȘcoală: Pentru că i-am sărbătorit pe învățători, ce i-ați sfătui pe tinerii debutanți sau pe cei care au ales o facultate de Știițele Educației, însă nu au vocație?
Prof. Anton Ilica: I-aș sfătui să învețe, să învețe meseria, dar să o învețe frecventând facultatea. Nu cum se întâmplă acum când vine cine vrea la cursuri. La un curs ar trebui să participe toți studenții, undeva în jur de 120. Până la urmă, te trezești în sală cu 25-30 de studenți care pot deveni buni, dar ceilalți cu siguranță mai au mult, mult de învățat. Prin urmare, sensul însănătoșirii educației se află chiar în pregătirea profesorilor. Sunt profesori și învățători fără vocație. Aceștia găsesc în meseria de profesor un confort existențial, o condiție umană mult mai lejeră, lucrează 3-4 ore pe zi, iar „vacanțele sunt vacanțe”. Acest lucru nu se întâmplă în America și nici în alte țări. În America, la ora 7 și jumătate, profesorul este acolo și la 4 și jumătate, după ce pleacă elevii, pleacă și el acasă.
EduȘcoală: Și atunci ce ar trebui să facem? Pe de o parte meseria de învățător e una cu o puternică încărcătură vocațională, dar dacă îi eliminăm pe cei fără vocație sau care vin la facultate pentru confortul ulterior, închidem facultățile...
Prof. Anton Ilica: Este vocațională în măsura în care ai realmente o chemare pentru copii, ai dragoste pentru copii, ești ca o mamă. Chiar dacă ești bărbat, trebuie să fii ca o mamă pentru copii. Dar nu trebuie judecată educația numai prin prisma învățătorului, pentru că el este o secvență foarte mică din traseul educațional. Avem educatoarea care lucrează bine, învățătorii, o mare parte, lucrează bine, dar pe măsură ce copilul avansează în învățământul gimnazial și liceal, lucrurile se schimbă fundamental. Ori lumea ne judecă pentru preuniversitar – chiar și denumirea asta... ce înseamnă învățământul preuniversitar? Adică învățământul preuniversitar este o antecameră pentru cel universitar, care te motivează să faci o facultate, fie că ai sau nu vocație. Revenind, în învățământul primar poate să fie copilul foarte bun, foarte pasionat... învățătorul la fel, dar când ajunge în clasa a V-a merge binișor, apoi dintr-a VI-a se risipește ușor ceea ce a învățat din punct de vedere educațional, iar la liceu... ei bine, sunt licee care nu merită titlul acesta. Și ca să continuăm șirul, există licee, dintre cele bune, care sunt mai valoroase ca unele dintre facultăți. Și sunt profesori la liceu mult mai buni, mai bine pregătiți decât profesorii de la facultate. Vorbim de liceele bune, dar nici în liceele bune nu toate clasele sunt valoroase – sunt 2-3, iar restul plutesc sau trăiesc în ecoul celorlalte.
EduȘcoală: Ce înseamnă învățătorul pentru educație și pentru copil?
Prof. Anton Ilica: Sigur că învățătorul se află la temelia educației. Se vorbește de atâta vreme de cei 7 ani de acasă și apoi vine învățătorul și pune creionul în mâna copilului sau îl învață cum să tasteze. E o muncă foarte complicată pentru că învățătorul este singur în fața mai multor copii. El devine cumva un fel de adjuvant al familiei, un fel de ajutător al familiei, e familia din școală. Mai târziu, însă, lucrurile se multiplică, iar învățătorul devine un mit în mintea copilului. Copilul ține mult mai bine minte învățătorul decât profesorii de gimnaziu. Mai sunt 2-3 profesori de liceu care sunt memorabili... și cam atât. Eu sunt subiectiv, dar învățătorul este cel care construiește personalitatea sau coordonatele personalității copilului.