În urmǎ cu 3500 de ani, în Orient, au fost șapte ani de secetǎ cumplitǎ. Iacob împreunǎ cu cei doisprezece fii ai sǎi și familiile lor s-au refugiat din Canaan în Egipt. Acolo au trǎit destul de bine, s-au înmulțit și s-au grupat în triburi, fondate de fiii lui Iacob. Dupǎ 100 de ani, îngrijorat de înmulțirea evreilor, un faraon i-a obligat sǎ munceascǎ în condiții foarte grele, ca sclavi.

            Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub conducerea lui Moise, evreii au fugit din Egipt. Timp de 40 de ani, au rǎtǎcit prin deșert. În aceastǎ perioadǎ, Moise a impus evreilor credința în Dumnezeu, cele zece porunci și multe alte legi menite sǎ organizeze viața evreilor și sǎ transforme triburile lor într-un singur popor. Dupǎ moartea lui Moise, evreii au pǎtruns în Canaan, țara promisǎ lor de Dumnezeu și totodatǎ țara strǎmoșului lor, Iacob.

            Evreii au gǎsit în Canaan mai multe regate cu care au trebuit sǎ se confrunte. Pentru a rezista împreunǎ în fața pericolului, au hotǎrât sǎ-și aleagǎ un rege care sǎ-i apere de dușmani. Saul, din tribul Beniamin, a fost primul rege al Israelului, uns de marele preot Samuel. El a reușit sǎ uneascǎ triburile evreilor și sǎ punǎ bazele statului Israel. Regele Saul a organizat armata în fruntea cǎreia l-a pus pe vǎrul sǎu Avner și a obținut multe victorii.

            Pentru cǎ Saul nu a îndeplinit întocmai poruncile divine transmise de Samuel, între rege și marele preot a izbucnit un conflict. Atunci Samuel, în secret, l-a uns rege pe David, un tânǎr inteligent și talentat din tribul Iehuda.

            Prin curaj și iscusințǎ (sǎ amintim victoria împotriva filisteanului Goliat), David a câștigat admirația și dragostea întregului popor și a intrat în familia regalǎ cǎsǎtorindu-se cu Mihal, una dintre fiicele regelui Saul. Cel mai bun prieten al lui David a fost Ionatan, fiul lui Saul.

.

 

 

            Pe mǎsurǎ ce faima lui David creștea, regele Saul era cuprins de invidie. Regele a încercat de mai multe ori sǎ-l omoare pe David. Acesta, o datǎ, a fost salvat chiar de Ionatan și altǎ datǎ de soția lui, Mihal (ulterior regele a despǎrțit-o pe Mihal de David). Ca sǎ scape de furia lui Saul, David a adunat o micǎ armatǎ de viteji.

            Dupǎ ce regele Saul împreunǎ cu fiul sǎu, Ionatan, au fost uciși în lupta cu filistenii, David a fost declarat la Hevron rege peste Iudeea. Dupǎ un timp, într-un orǎșel de peste Iordan, Mahanaim, departe de zona de influențǎ a filistenilor, comandantul suprem Avner, sprijinit de cǎtre zece triburi frǎțești, l-a declarat rege pe cel de-al patrulea fiu al lui Saul, Isboșet. Fiind un om lipsit de voințǎ, acesta a devenit un instrument în mâinile lui Avner, care din acel moment avea sǎ exercite adevǎrata putere în Israel, cu excepția Iudeei.

            Pentru cǎ David nu a declarat supunere regelui Isboșet, s-a ajuns la divizarea statului și la rǎzboi. David s-a pregǎtit din timp pentru acest rǎzboi, deoarece era nu numai un comandant viteaz și experimentat, ci și un politician foarte abil și prevǎzǎtor. El și-a dat seama cǎ exista un conflict îndelungat între triburile din nord și cele din sud. De aceea, a urmǎrit chiar de la bun început sǎ obIinǎ bunǎvoința triburilor din nord. Astfel i-a organizat lui Saul o înmormântare așa cum i se cuvenea unui rege. De asemenea, a poruncit în tot Israelul sǎ fie pǎstrat doliu pentru Saul și sǎ fie omorât acela care a îndrǎznit sǎ ridice mâna asupra regelui.

            David a domnit șapte ani și jumǎtate în Hevron, capitala Iudeei. În tot acest timp, a organizat o oaste puternicǎ și viteazǎ sub comanda lui Ioav. A reușit sǎ adoarmǎ vigilența filistenilor care nu bǎnuiau nimic, ba chiar considerau cǎ David acționa în favoarea lor, de vreme ce subminase unitatea Israelului și contribuise la divizarea lui în douǎ state.

            Rǎzboiul civil începu lângǎ Ghivon printr-o încercare. „Sǎ se joace tinerii înaintea noastrǎ“, a propus Avner respectând un obicei mai vechi. Doisprezece luptǎtori din tribul Beniamin s-au înfruntat cu doisprezece rǎzboinici din tribul Iehuda, învingǎtorii urmând sǎ stabileascǎ soarta rǎzboiului. De îndatǎ ce s-au încleștat în luptǎ, toți cei 24 de luptǎtori au cǎzut rǎpuși. Curând dupǎ aceea începu o bǎtǎlie care durǎ o zi întreagǎ. Armata iudeilor, sub conducerea lui Ioav, obținu o victorie zdrobitoare, iar luptǎtorii lui Isboșet fugirǎ speriați din calea iudeilor.

            Asael, fratele lui Ioav, porni în urmǎrirea lui Avner. Asael era un tânǎr înflǎcǎrat, dar cu puținǎ experiențǎ în mânuirea armelor. Avner i-a strigat de trei ori sǎ-și caute un alt adversar.

            — Nu cǎuta sǎ mǎ înfrunți, cǎci te voi doborî. Şi atunci, cum voi îndrǎzni sǎ mǎ arǎt înaintea fratelui tǎu, Ioav?

            În îndârjirea lui, Asael nu luǎ în seamǎ toate ameninIǎrile lui. Atunci Avner acceptǎ duelul și reuși sǎ scape de urmǎritor strǎpungându-l cu sulița. Când Ioav gǎsi pe câmpul de luptǎ cadavrul fratelui sǎu, își smulse hainele de durere și jurǎ cǎ se va rǎzbuna pe Avner. Totuși Avner îl chemǎ pe Ioav sǎ punǎ capǎt luptelor între evrei. Acest lucru se întâmplǎ pentru o scurtǎ perioadǎ de timp, dar apoi reîncepu rǎzboiul.

            Lupta pentru tronul Israelului fu îndârjitǎ și îndelungatǎ. IsraeliIii din nord începurǎ treptat sǎ piardǎ teren, în timp ce David ieșea învingǎtor din fiecare bǎtǎlie. În rândurile armatei lui veneau mulți luptǎtori, unii chiar din teritoriile dușmane. Printre ei se aflau adevǎrați patrioți care cǎpǎtaserǎ, cu timpul, convingerea cǎ numai David putea sǎ apere Israelul de filisteni, dar și oportuniști care voiau sǎ treacǎ în tabǎra învingǎtorului.

            În urma numeroaselor înfrângeri, Avner își pierdu influența pe care o avea la Mahanaim.

            Pentru a-și întǎri poziția de conducǎtor, Avner o luǎ de soție pe una dintre țiitoarele lui Saul, pe nume Rițpa. Isboșet nu vǎzu în acest lucru un semn bun, deoarece dreptul asupra soțiilor regelui mort îl avea exclusiv urmașul tronului. Așadar, cǎsǎtoria cu Rițpa putea sǎ fie un semn cǎ Avner se pregǎtea pentru o loviturǎ de stat. Din aceastǎ cauzǎ, izbucni un mare conflict între rege și comandantul suprem. Avner îi reaminti lui Isboșet cǎ lui îi datoreazǎ tronul și, pierzându-și controlul, îi spuse cǎ David va înfrânge casa lui Saul. Din slǎbiciune și lașitate, regele simți în cuvintele lui amenințarea cǎ avea sǎ-l pǎrǎseascǎ și se întoarse pocǎit și înspǎimântat în camerele sale. Atunci Avner puse la cale un plan. Trimise, în secret, o solie la regele David cu înștiințarea cǎ va trece cu toatǎ oastea de partea sa, dacǎ îi va asigura protecția și îi va oferi funcția de comandant suprem. David acceptǎ propunerea lui, cu condiția sǎ i-o aducǎ înapoi pe fosta lui soție, Mihal, pe care Saul o dǎduse altuia. Avner fǎcu ce îi ceru David și o luǎ pe Mihal cu forța de la soțul ei.

            Preoții spuneau cǎ Dumnezeu l-a desemnat rege pe David, așa cǎ Avner îi convinse pe bǎtrânii triburilor din nord sǎ înceapǎ negocierile pentru a-l sprijini pe David. Aceasta cu atât mai mult, cu cât în fața înfrângerilor suferite nu mai exista altǎ soluție. La Hevron, solia triburilor nordice se bucurǎ de o bunǎ primire. Dupǎ ce cǎzurǎ la învoialǎ, David dǎdu în cinstea solilor un mare ospǎț. În acest timp, comandantul suprem, Ioav, era în tabǎrǎ cu soldații lui. Surprins de veste, acesta îi spuse plin de amǎrǎciune lui David:

            —Ce ai fǎcut? Nu îl cunoști pe Avner? De ce i-ai dat drumul sǎ plece? El a venit sǎ te înșele și sǎ afle tot ceea ce faci tu!

            Desigur, lui Ioav nu putea sǎ-i placǎ faptul cǎ Avner era în grațiile lui David. Vedea în el un adversar periculos la funcția de comandant suprem și mai ales pe ucigașul fratelui sǎu, pe care legea neamului cerea sǎ-l rǎzbune. Dupǎ o discuIie aprinsǎ cu regele, Ioav hotǎrî sǎ acționeze. Avner se afla pe drumul de întoarcere spre Mahanaim, când Ioav îl chemǎ înapoi la Hevron, sub pretextul cǎ David are sǎ-i mai comunice ceva; însǎ în timpul discuției, îl omorî.

            Când David a aflat despre crima înfǎptuitǎ de Ioav a spus:

            —Nevinovat sunt eu și regatul meu de sângele vǎrsat. Fie ca sângele acesta sǎ cadǎ asupra lui Ioav și a întregii lui case.

            Apoi a dat poruncǎ ca întreaga curte regalǎ sǎ-l jeleascǎ pe Avner. Tot poporul s-a convins cǎ nu regele a pus la cale uciderea generalului Avner. Totuși Ioav nu putea fi pedepsit. Era un comandant foarte priceput și armata îi era loialǎ.

            Vestea despre moartea lui Avner produse spaimǎ la Mahanaim. Tot mai mulți dintre luptǎtorii regelui Isboșet dezertau. Într-o zi, în timp ce Isboșet dormea, doi bǎrbați din tribul Beniamin, deghizați în negustori de grâne, se strecurarǎ în palat, pǎtrunserǎ în camera lui și îl omorârǎ cu sǎbiile. Îi tǎiarǎ capul și îl duserǎ lui David, în speranța cǎ acesta îi va recompensa. Se înșelaserǎ însǎ, cǎci David porunci ca asasinilor sǎ li se taie mâinile și picioarele, iar trupurile sǎ fie spânzurate în Hevron, pentru a fi un avertisment pentru toți acei care vor îndrǎzni sǎ ridice mâna asupra unui rege uns. Capul lui Isboșet fu îngropat solemn în mormântul lui Avner.

 

(prelucrarea textului: Marilena Şerban şi Rika Raam,

dupǎ Cartea regilor din Vechiul Testament)